Maria Coman, prezentatoare la Antena 3, m-a convins în emisiunea din 23 februarie că trebuie să scriu rândurile care urmează. Mi-a spus că de 20 de ani vorbim despre reformarea clasei politice şi, din acest punct de vedere, ar fi fost de aşteptat ca după votul uninominal, acest obiectiv să se realizeze. Aşa spune un om de presă, aşa cred şi speră inclusiv alegătorii…
Realitatea este însă alta, pentru că votul uninominal – în condiţiile unei lipse de autoritate din partea statului care a închis ochii la mita electorală – nu a adus şi nici nu va aduce reformarea clasei politice, pe care toată lumea o aşteaptă.
M-am convins încă o dată de acest lucru după experienţa unică pe care am trăit-o în Parlament săptămâna trecută, la votarea bugetului. Când stai mai bine de 12 ore pe zi, timp de patru zile, cu colegi şi adversari politici în acelaşi spaţiu, începi să vezi şi alte aspecte care în mod obişnuit sunt camuflate de PR –ul politic.
De aceea, cred că merită să scriu despre evenimentul numit “Bugetul 2009”, aşa cum nu s-a văzut la televizor, nici pe blogurile ziariştilor, cum l-am văzut eu ca parlamentar, din interior.
Am avut ocazia să compar mobilizarea de forţe şi prestaţia parlamentarilor la bugetul pe 2009, cu momentul similar din 2008. Vreau să vă spun că nu am găsit niciun capitol la care actualul Parlament (ales uninominal) să se situeze peste cel anterior (ales pe liste). Intervenţiile în plen mi-au demonstrat că cel mai deficitar capitol a fost cel al eleganţei parlamentare, cu alte cuvinte al “clasei” de care ar trebui să dea dovadă clasa politică.
Surprinzător pentru mine, la acest capitol, al lipsei de clasă, au punctat în special liberalii. M-am gândit că opoziţia i-a determinat să fie mai vocali.
Parlamentarii de la PD-L au acţionat ca un grup foarte disciplinat. Mi s-a părut că seamănă foarte bine cu o armată, aflată deja pe front, în care soldaţii execută fără să comenteze ce spun superiorii. Liderii PD-L sunt cei care vorbesc în locul parlamentarilor PD-L. Aceştia dau uneori impresia că au interdicţie la păreri personale. În aceste condiţii, mă întreb cât timp trebuie să treacă, la PD-L mă refer, până când un parlamentar nou ales reuşeşte să devină lider şi deci va putea vorbi ?
Recunosc, am avut şi motive de invidie urmărind modul în care acţionează grupul PD-L. Au stat în sală, în bănci, cu o răbdare greu de închipuit, la bine şi la rău pentru partidul lor. I-am văzut, sunt extrem de motivaţi, şi s-ar putea ca această stare să îi ţină cu arma la picior pe parcursul întregului an, tocmai pentru că este o perioadă electorală.
Din punctul de vedere al cetăţeanului, s-ar putea crede că parlamentarul PD-L este parlamentarul ideal, văzând atâta abnegaţie. Dar cetăţeanul nu ştie, şi nu îmi dau seama în ce măsură îl va interesa prea curând, că parlamentarul de la PD-L nu decide el pentru el, nu vorbeşte ce doreşte, ce crede, nu votează după cum îi dictează conştiinţa, ci după directivele şefilor.
PD-L acţionează şi se comportă ca un partid eminamente electoral, marcat de miza alegerilor prezidenţiale.
În ceea ce îi priveşte pe colegii mei din PSD, am avut impresia că acţionăm de parcă ne-am pregăti să schimbăm denumirea partidului, din Partidul Social Democrat în Partidul Social şi Extrem de Democrat.
