Daniel Savu, de vorbã cu ploieştenii

Iniţal am crezut că asist la o păcăleală de 1 aprilie. După câteva clipe mi-am dat seama că este real şi am fost cuprins de un sentiment de revoltă, la fel ca şi Victor Ciutacu, care s-a întrebat dacă …“mai avem şi noi voie să trăim în ţara asta ?”

Dar nu despre revolta mea şi probabil a milioanelor de români vreau să vă vorbesc, ci despre cauzele care au generat tupeul fratelui preşedintelui, de ce s-a ajuns aici. Cred că o asemenea atitudine sfidătoare este determinată de siguranţa că Traian Băsescu este imbatabil în alegerile prezidenţiale. Ar fi un alt argument că în vârful piramidei, numele Băsescu este mai presus de lege.

Ştiu că acesta este cuvântul de ordine în armata portocalie, însă nu înţeleg de ce permitem ca fenomenul să capete amploare, spre baza piramidei. Îmi place să cred că o bună parte dintre soldaţii portocalii au la rândul lor sentimente de revoltă, după ce şi-au dat seama – sunt convins de asta – că aventura în care s-au lăsat angrenaţi, pentru a parveni, îi va obliga să suporte umilinţe, iar costurile pentru demnitatea lor vor fi mult prea mari.

Astăzi, românilor li s-a servit circul descinderii şi arestării lui Gigi Becali, cea mai bună soluţie pentru a acoperi scandalul provocat de fratele preşedintelui. În tot acest timp, marşul electoral pentru realegerea lui Traian Băsescu continuă, chiar dacă sunt călcate în picioare toate valorile care ar trebui să stea la baza dezvoltării unei societăţi normale. Nu mai este valabilă nicio regulă, nu există decât dorinţa de a produce bani pentru partid şi de a aduce voturi.

Guvernarea a oferit partidului prezidenţial prilejul să-şi extindă reţelele electorale. Ce se făcea până acum cu bani de la partid, astăzi se dezvoltă cu banii statului. Astfel, după administratorii de bloc şi directorii de şcoli sau grădiniţe, care şi-au subordonat o bună parte din activitate intereselor de partid, a venit rândul sistemului care funcţionează deja la Poşta Română. Partidul prezidenţial este interesat de baza de date cu adresele tuturor românilor deţinută de această instituţie şi implicit de reţeaua de factori poştali, cu posibilităţi de acces şi influenţare a votului în fiecare gospodărie din mediul rural.

În aceste condiţii, când ordinul vine de la partid, mai stă cineva să se întrebe ce competenţe are, spre exemplu, proaspătul director al Regionalei de Poştă, cu sediul la Ploieşti, care coordonează câteva judeţe, numit cu avizul direct al ministrului Gabriel Sandu ? Exemplele pot continua cu toţi cei puşi în funcţii recent, în puncte cheie, producătoare de bani.

Îmi vine în minte şi exemplul de la RADET Bucureşti, unde a fost numit director un tânăr ploieştean. Am fost căutat la Senat de persoane disperate, care mi-au spus că acesta este lipsit de orice competenţă în domeniu, singurul lui merit fiind că făcea parte din partidul lui Gigi Becali, şi la împărţirea caşcavalului, trebuia să primească ceva. Şi a primit, tot de la partidul prezidenţial.

Realitatea este însă alta, pentru că votul uninominal – în condiţiile unei lipse de autoritate din partea statului care a închis ochii la mita electorală – nu a adus şi nici nu va aduce reformarea clasei politice, pe care toată lumea o aşteaptă.

M-am convins încă o dată de acest lucru după experienţa unică pe care am trăit-o în Parlament săptămâna trecută, la votarea bugetului. Când stai mai bine de 12 ore pe zi, timp de patru zile, cu colegi şi adversari politici în acelaşi spaţiu, începi să vezi şi alte aspecte care în mod obişnuit sunt camuflate de PR –ul politic.

De aceea, cred că merită să scriu despre evenimentul numit “Bugetul 2009”, aşa cum nu s-a văzut la televizor, nici pe blogurile ziariştilor, cum l-am văzut eu ca parlamentar, din interior.

Am avut ocazia să compar mobilizarea de forţe şi prestaţia parlamentarilor la bugetul pe 2009, cu momentul similar din 2008. Vreau să vă spun că nu am găsit niciun capitol la care actualul Parlament (ales uninominal) să se situeze peste cel anterior (ales pe liste). Intervenţiile în plen mi-au demonstrat că cel mai deficitar capitol a fost cel al eleganţei parlamentare, cu alte cuvinte al “clasei” de care ar trebui să dea dovadă clasa politică.

Surprinzător pentru mine, la acest capitol, al lipsei de clasă, au punctat în special liberalii. M-am gândit că opoziţia i-a determinat să fie mai vocali.

Parlamentarii de la PD-L au acţionat ca un grup foarte disciplinat. Mi s-a părut că seamănă foarte bine cu o armată, aflată deja pe front, în care soldaţii execută fără să comenteze ce spun superiorii. Liderii PD-L sunt cei care vorbesc în locul parlamentarilor PD-L. Aceştia dau uneori impresia că au interdicţie la păreri personale. În aceste condiţii, mă întreb cât timp trebuie să treacă, la PD-L mă refer, până când un parlamentar nou ales reuşeşte să devină lider şi deci va putea vorbi ?

Recunosc, am avut şi motive de invidie urmărind modul în care acţionează grupul PD-L. Au stat în sală, în bănci, cu o răbdare greu de închipuit, la bine şi la rău pentru partidul lor. I-am văzut, sunt extrem de motivaţi, şi s-ar putea ca această stare să îi ţină cu arma la picior pe parcursul întregului an, tocmai pentru că este o perioadă electorală.

Din punctul de vedere al cetăţeanului, s-ar putea crede că parlamentarul PD-L este parlamentarul ideal, văzând atâta abnegaţie. Dar cetăţeanul nu ştie, şi nu îmi dau seama în ce măsură îl va interesa prea curând, că parlamentarul de la PD-L nu decide el pentru el, nu vorbeşte ce doreşte, ce crede, nu votează după cum îi dictează conştiinţa, ci după directivele şefilor.

PD-L acţionează şi se comportă ca un partid eminamente electoral, marcat de miza alegerilor prezidenţiale.